René Rémond ocupa, in spectrul filozofiei politice franceze, un loc cu totul special. Cartea sa, La politique n’est plus ce qu’elle était, analizeaza lucid aceasta exceptie franceza care este persistenta, dupa prabusirea comunismului real, a unei stingi extreme influente si pline de verva, cu greutate si continuitati discursive, mentale, culturale. O radicalitate politica insotita, adesea, de texte-program, opuri savante, figuri emblematice (Alain Badiou, Étienne Balibar).
Dupa prabusirea comunismului in Est, nu mai exista, in Franta (nici altundeva), un centru organizator, hegemonic, al unei politici revolutionare, similar cu cel ocupat, odinioara, de Partidul Comunist Francez. Cu toate acestea, pasiunea revolutionara, ca si ideea comunista, de altminteri, nu au disparut, ci au imbracat straie noi, au fost investite cu o tematica actualizata si s-au imprastiat, ulterior, in nebuloasa de partide, sindicate, organizatii, asociatii. Din monolitica si rigida, extrema stinga a devenit „pluralista“... Analiza vietii politice franceze scoate in evidenta vitalitatea culturii anticapitaliste si antiliberale. De altfel, Franta este una din ultimele tari in care cuvintul „liberal“ are (si) o conotatie negativa, la limita imoralitatii, iar aceasta vine nu numai din predilectiile etatiste pe care le vehiculeaza Franta, ci si din momentul istoric al Revolutiei, in care iacobinii au consolidat etatismul mostenit din absolutismul monarhic.
Aceasta nebuloasa neorevolutionara se aduna astazi sub steagul (la fel de rosu) al altermondialismului. Regasim aici lozincile care invoca schimbarea radicala, dar ele nu mai flutura si cuvintul „revolutie“, cazut, intre timp, in dizgratie. Retorica altermondialista depaseste cercurile radicale, atinge mediile culturale, artistice si chiar unele minoritati aflate in cautarea unei legitimitati sau a simplei recunoasteri
