Tot ce stim despre Wimbledon e corect si insuficient. Cunoastem, adica, acea parte a verii, cromaticii si mentalitatii englezesti care trece prin tenis si continua mult pe deasupra, ca un lob slobod si imprevizibil. Wimbledon e un turneu de tenis, dar turneul de tenis de la Wimbledon e o iluzie. De la prima editie, in 1877, Wimbledon a ramas neschimbat. In fiecare an, pe la jumatatea lui iunie, toti marii jucatori ai lumii se prezinta la Wimbledon si, dupa doua saptamani, cineva ramane cu impresia ca a castigat trofeul: pentru doamne - un talger de argint, cuprinzator si pofticios de mirodenii si fructe, ca intr-un basm oriental, pentru domni - o cupa de argint, mai mica, mai trista, usor curbata, de corpolenta suspecta a unei urne funerare. Priviti mai bine. Treptat, veti ajunge la banuiala ca invingatorii si invinsii nu inteleg unde au fost si ce li s-a intamplat. Au castigat? Bun, dar talerul mare si cupa suspecta spun cu totul altceva. Amandoua se ridica in aer purtate de bratul invingatorului, dar semnalizeaza, in cel mai curat stil Harry Potter, ceva anume, ceva secret, dar vizibil: un timp trecut, dar nu incheiat, o lume istorica, un stil care se prelinge pe sub timpuri si stapaneste, din umbra, mersul prezentului. Wimbledon e, in mod esential, o relicva in perfecta stare de functionare. O amprenta de ucigas victorian care a lasat intentionat toate insemnele, toata cultura profunda si toate armele seductiei, la locul crimei. Wimbledon e nostalgia vie a epocii victoriene. Turneul a fost si va fi castigat, an de an, din 1877 incoace, de Alice. Fiica din carti a d-lui Lewis Caroll cu Victoria. Epoca, nu Regina. Savana eleganta, stricta, educata (gazonul) De ce, la Wimbledon, tenisul e altceva decat oriunde altundeva? Totul depinde de acest loc izbitor de necontemporan si neasemuit de seducator. Un cartier in sudul Londrei, un Sud cu miros si lumina distincte intr