Cunoscut în special ca pictor al Grădinilor suspendate, Ion Gheorghiu şi-a restrîns, în anii '90, meditaţiile şi investigaţiile plastice în jurul lui Arcimboldo. Aparent, şi-a mutat interesul de pe spectacolul lumii, în general, pe cel restrîns al lumii artificiale, aşa cum a fost ea imaginată de celbrul pictor de la curtea lui Rudolf al II-lea. Privită, însă, în stricta sa logică interioară, vocaţia lui Ion Gheorghiu dezvăluie o infailibilă continuitate şi ea se sprijină pe două coordonate esenţiale: o luciditate şi un spirit analitic ieşite din comun, şi o particulară sensibilitate la ceremonialul baroc al culorii. Dacă în Grădini disponibilitatea sa analitică viza intimitatea materiei, structurile inaparente ale mineralului, vegetalului şi biologicului, formelelor celulare şi embrionare, în glosele plastice pe marginea lui Arcimboldo el ia în stăpînire o lume deja organizată filosofic, cromatic şi formal. Dar comportamentul său artistic nu suferă nici o modificare de fond. În Grădini pictorul experimenta deja, în abstract, tehnica apropierii de Arcimboldo, cum în formele arcimboldeşti de mai tîrziu el oferă o nouă variantă de lectură pentru propriile-i Grădini. Capacitatea sa de a pune în acelaşi plan analiza şi sinteza, de a privi simultan de aproape şi de departe, este nu numai neschimbată, ci şi riguros precizată.

I. Arcimboldo, între hermeneutică şi textualism

Apropierea de pictura lui Ion Gheorghiu nu poate fi, însă, eficientă, fără o apropiere prealabilă de Arcimboldo, unul dintre pictorii cei mai discutaţi şi disputaţi de către curentele artistice nonconformiste. Literaturizat în exces, privit cu nonşalanţă turistică sau analizat cu minuţie de entomolog, asimilat unei viziuni magice sau unui hipertehnicism retoric, plasat în zona periferică a simplului alegorism sau în aceea mai înaltă a esotericului, Arcimboldo continuă să incite