În amintirile mele editoriale, prima secvenţă cu Al. O. Teodoreanu face parte dintr-o întâmplare petrecută în anul 1946. Eram student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Universitatea bucureşteană. Şi pentru că voiam să-mi fac o profesiune din cunoaşterea istoriei literaturii şi a limbii române, eram, implicit, student al catedrei "Limba română şi dialectele ei". Şeful catedrei, Alexandru Rosetti, membru al Academiei Române şi rector al Universităţii, avea un mod original de a-i apropia de sine şi de pregătirea de specialitate pe studenţii harnici. Din când în când, la sfârşitul câte unui seminar, reţinea câte un tânăr învăţăcel şi stătea de vorbă cu dânsul, preţ de câteva minute, atât despre preocupările lui studioase, cât şi despre dificultăţile-i materiale, multe şi grele în acei ani de după război şi de după eliberarea sovietică prin ocupaţie. Odată s-a-ntâmplat să mă reţină şi pe mine şi să mă-ntrebe, după mai multe altele, cum mă "descurc" şi dacă nu voiam să lucrez ceva în timpul liber ca să câştig nişte bani. Deşi tatăl meu, consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îmi cumpăra, în măsura posibilităţilor, cele trebuincioase, inclusiv cărţile, totuşi aşa-numiţii "bani de buzunar" trebuia să mi-i procur singur, prin muncă. Aceasta era una din regulile educaţiei pe care o primisem. Bună educaţie! Şi eram obligat să o respect, dacă voiam să mă pot duce, din când în când, la teatru, la operă sau la Atheneul Român. Condiţionalul "dacă" implica, de obicei, traducerea unor scrisori de afaceri pentru diverse firme comerciale. Ofertele însă erau rare şi trebuia să le dibuieşti zilnic, la "mica publicitate". Aşa că răspunsul dat profesorului Rosetti a fost afirmativ. Replica lui a fost o altă întrebare, combinată cu o invitaţie:
- Ştii să faci corectură? Dacă nu ştii, vino mâine la Fundaţie (Alexandru Rosetti era şi director al Editurii Fundaţiilor R
