Diagnosticul pus de raportul comisiei prezidentiale sistemului de educatie este corect si grav: ineficient, nerelevant, inechitabil si de slaba calitate.
Se vor gasi multi sa-l conteste, o intreaga tagma a cartitorilor carora nu le va fi convenit fie ca vine de la Basescu, fie radicalitatea concluziilor, a solutiilor si a scopurilor ce clatina establishmentul.
Numai partizanatul politic fanatic sau instinctul de conservare al sistemului ii poate anestezia in fata evidentei falimentului educatiei pe cei care ar urma, ipotetic, sa-l infaptuiasca. In teorie, raportul comisiei prezidentiale este ireprosabil. Intrebarea este, ca de obicei, cine pune in practica politicile corecte si cine isi asuma transarea problemelor controversate?
Premisele educatiei s-ar schimba fundamental: competenta este asezata in centrul procesului in locul transmiterii de cunostinte, invatarea devine continua de la nastere pana la batranete, structura institutionala, programa si metodele de predare se adapteaza societatii si timpurilor (piata de munca, evolutie tehnologica), selectia corpului profesoral si finantarea se realizeaza pe criterii de merit.
Inovator in raportul comisiei nu este felul in care modifica sistemul, rezolvarile sunt importante, ci impactul asupra mediului din jurul scolii, parinti, comunitate, economie, chiar si presa (se propune cofinantarea de catre stat a unor programe educative).
Oricat de minunata ar fi o idee, ea este aplicata intr-o societate cu mentalitati reziduale din comunism, obiceiuri viciate de tranzitie, false modele.
Degeaba schimbi scoala daca, acasa, pe strada, la munca, beneficiarului, copil, adolescent sau adult, i se spune ca nu conteaza. Ca se descurca mai bine cu o spaga, o pila sau o ruda. Raportul comisiei propune ca „noua scoala” sa fie motorul unei prefaceri. Educa parintii, i
