Astfel arăta titlul cronicii pe care mă gândeam - cu câtva timp în urmă - că o voi scrie după lectura integrală şi minuţioasă a ultimei cărţi semnate de Iulian Băicuş. Ştiam şi simpatizam - de la Dublul Narcis încoace - genul de critică literară (sprintenă, atentă, mereu bine documentată) pe care îl practică Băicuş. Aveam, pe de altă parte, rezerve de neclătinat faţă de entuziasmele cam naive şi digresiunile nu o dată fastidioase în care se aruncă în mod consecvent, fără nici un fel de plasă de protecţie, fostul cenaclist al Literelor bucureştene. Amintesc doar în trecere cum aproape toate observaţiile subtile din volumul Max Blecher. Un arlechin la marginea neantului sunt aruncate în aer de un compa­ratism ostentativ şi insistent. Sau cum, scriind altundeva depre romanul lui Camil Petrescu, tânărul critic comite imprudenţa de a-l identifica pe misteriosul cuceritor pomenit în epistolele Doamnei T. cu timidul poet Ladima. Greşeli de calcul, putem să admitem. Dar nu la infinit. Aşteptam, sincer, dacă nu o mutaţie genologică, măcar o schimbare benefică în scriitura analitică a lui Iulian Băicuş.

Ei bine, Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, apărută cu puţine luni în urmă, nu mi-a dat prea multe argumente să mă iluzionez. În primul rând pentru că ediţia este - afirm cu părere de rău şi cu mare strângere de inimă - catastrofală. Nici urmă de corectură, coperta e lucrată primitiv şi multiplicată, cel mai probabil, la rizograf, iar layout-ul paginilor e de-a dreptul simplist. Ca să nu mai punem la socoteală difuzarea profund atomizată, care plasează Editura Universităţii din Bucureşti undeva către marginea oricărei competiţii cu Humanitas, Polirom, Cartea Românească, Corint, Brumar şi chiar - pe drept cuvânt - Vinea. Până la urmă însă, pentru cei obişnuiţi cu manuscrisele ilizibile sau cu veşnicele erate din tipăriturile anilor anterevoluţionari, acestea toate n-