O senzaţie pe care am trăit-o cu toţii e cea cînd, deschizînd o carte, simţim că în paginile ei se vorbeşte răspicat despre nişte probleme a căror gravitate este atît de mare încît, atunci cînd ni se cere să ne pronunţăm, preferăm să le atingem numai în fugă şi doar la suprafaţă, parcă sub imperiul unui imbold al neseriozităţii spontane. Cauza unei asemenea superficialităţi strategice este de găsit în impulsul de a ne proteja liniştea lăuntrică şi, mai ales, în dorinţa de a nu ne compromite viitorul. Căci ce poate fi mai nerentabil decît să zgîndăreşti rănile unei psihologii colective căreia oricum nu poţi să-i modifici direcţia? Nu ai face decît să aduci o undă de perturbare locală într-un ocean de fluctuaţii cu neputinţă de influenţat. Şi cum una din trăsăturile speciei umane este ca, suferind de un morb al amînării perpetue, să întîrzie mereu să-şi clarifice moral dramele trăite, nu-ţi rămîne decît să te resemnezi la rîndul tău. Nu tu eşti chemat să faci dreptate în lume şi cu atît mai puţin să-ţi luminezi semenii. Doar n-o să îndrepţi de unul singur universul, mergi aşadar şi caută-ţi consolarea în chichiţele teoretice al obsesiilor tale filozofice. Acolo poţi delira în voie fără teama că vei produce o cît de minimă perturbaţie la scară planetară. Resemnează-te, asadar.

Ei bine, Glucksmann refuză să se resemneze. Numărîndu-se printre gînditorii pentru care rostul filozofiei stă în încercarea de a-i trezi pe contemporani la conştiinţa lumii în care trăiesc, filozoful francez scrie polemic şi coroziv împotriva psihologiei înmărmuritoare de care se suferă astăzi minţile europenilor: o psihologie de sinistraţi debili nutrind convingerea sinucigaşă că singura soluţie în faţa terorismului islamic este pasivitatea împăciuitoare. Pe scurt, o atitudine tipică de fiinţe panicate căutîndu-şi liniştea în confortul de sanatoriu al unei Europe îmbătrînite, populată cu oa