Unii cred ca imaginea Romaniei in lume s-ar imbunatati dramatic daca ar fi eliminate de pe soselele nationale traditionalele carute trase de cai, inestetice si periculoase, marturie a Romaniei de sub covor. In fapt, ca sa le faci sa dispara, ar trebui sa scoti covorul, sa folosesti energic batatorul, sa speli pe jos in intreaga camera si sa stergi fiecare obiect de praf. Mai exact, aceste marturii vivante ale trecutului vor disparea de pe drumurile publice abia atunci cand fiecare taran isi va permite macar o masina autohtona la mana a doua. Fara rezolvarea problemei de fond, cosmetizarile momentane nu vor convinge pe nimeni.
Am dat acest exemplu pentru ca prin intermediul lui se poate observa mai usor ca indaratul echipajelor ecvestre inhamate la precarele vehicule rurale isi iteste capul o lume straveche, pe cale de disparitie: lumea rurala, care a aparut o data cu revolutia agrara din neolitic. Acum, cand ne pregatim cu elan sa lichidam taranimea reziduala dupa atatea experimente ale secolului al XX-lea, nu suntem in fata unei singure culminatii sociale profunde. Chestiunea maririi pensiilor aduce in prim-plan raporturile noastre nu numai cu pensionarii, ci si cu batranetea insasi, cu slabiciunea fizico-psihica; cu noi insine intr-o alta etapa. La traditia politica gerontofila de care dispunem, in care aproape octogenarul Ion Iliescu ramane inca un nume activ pe scena publica, nu poti decat sa te miri ca batalia cu varsta a treia a ajuns in Parlament abia acum.
Numai ca nu politica se rezuma, in acest sens, doar sa incununeze si exprime fara inconjur o tendinta mai ampla si mai difuza, pentru care nu are de raspuns integral si de una singura. Printre romani, preocupati mereu nu sa traiasca, ci mai degraba sa se strecoare, sa supravietuiasca printre vicisitudini reale – dar si inventate! –, senectutea este ridicola, penibila, refulabila, intolerabila. I
