Am citit aici la Berlin, unde particip la Festivalul "Weltklang der Poesie", revista voastră în care am dat peste cronica lui Tudorel Urian la romanul meu Săpunul lui Leopold Bloom, reeditat de curînd la Editura Polirom. M-am bucurat mult să găsesc în T. U. un admirator constant care nu m-a uitat nici de data asta. Să ştie el că artiştii care ies din scenă au la fel de multă nevoie să fie văzuţi ca şi cei care intră în scenă? Credeam că numai Grigurcu înţelege asta, mă bucur că şi Tudorel Urian. Poate e vorba aici şi de un anume "esprit de finesse", poate. Dar prea am devenit patetică şi în gura mea patetismul sună fals. Rămîn la T. U., dar schimb registrul. Ştiaţi că unii confraţi au făcut la vremea respectivă pronosticuri cu privire la misteriosul necunoscut care mi-a inspirat personajul tînărului din romanul meu Sexagenara şi tînărul şi printre nominalizaţi figura şi Tudorel Urian? Amuzant, nu? Dar, lăsînd gluma la o parte, profit de această scrisoare să spun exact cum au stat lucrurile cu Săpunul lui Leopold Bloom, ca în felul ăsta să afle şi cititorii României literare câte ceva despre micile istorii ascunse ale cărţilor. Romanul meu de debut a fost aşadar scris între septembrie 1986, imediat ce am ieşit la pensie, şi octombrie 1989, în pragul unei răsturnări politice pe care nu aveam cum s-o prevăd. Am scris această carte într-o totală libertate, aceea pe care nu ţi-o poate da decît convingerea că nu va vedea lumina tiparului atîta timp cît..., iar după aceea, potopul. Am vrut să las o mărturie despre cum am trăit - eu, bărbatul meu, Nino, şi băiatul nostru, Tiberiu - o mică familie de artişti, într-un cartier muncitoresc, a cărui emblemă era Betoniera cu cimentul ei care pietrifica totul. Dintr-o vanitate de înţeles am dus totuşi, la sfîrşitul lui octombrie 1989, manuscrisul la "Cartea Românească". Chiar şi în ediţia apărută recent la Polirom, textul şi-a păst