De foarte multe ori, disperarea ne bîntuie existenţele. Ne traversează poveştile, ne defineşte parte din destin, ne aruncă, adesea, în ridicol şi ne expune, crud, ridiculizărilor. Nu mai contează cultura, educaţia, studiile, experienţa de viaţă. Decît, poate, uneori, ca nuanţe. Disperarea permite accesul la starea pură a umanului. Disperarea nu poate să coexiste cu simularea. Disperarea cea adevărată, care ajunge la os, este chinuitoare, încărcată de nelinişti, de nesomn, de grotesc, de tendinţa de a te arunca cu capul înainte, fără calcule şi strategii, în orice poveste, de a sfîrşi cu lumea, cu tine, de a plonja în cea mai cotropitoare tristeţe. Disperarea alimentează necugetările, pripeala, se dilată şi pune stăpînire pe tot ce faci, pe minte, pe suflet, pe corp, pe acţiunile din realitate şi, sigur, pe proiecţiile din coşmaruri. Ea ajunge să ţină loc de tot. Te provoacă la fapte ce nu-şi găsesc deîndată logica, fapte mari, cum se spune, cu amploare, care îţi dau iluzia schimbării esenţiale sau, dimpotrivă, la misterul tristeţii purtat ca o trenă de doliu. Solemn şi necuvîntător. Formele de exprimare ale disperării sînt destul de variate ca atitudine, gestică, cuvinte, tăceri. Cauzele determinante nu sînt foarte complicat de trecut în categorii intuibile. O literatură întreagă s-a construit pe acest fior fizic şi metafizic. "La Moscova! La Moscova!" îşi strigau disperarea cele trei surori ale lui Cehov, avînd încă speranţa că locul nou, Moscova, tărîmul miracolelor, este vindecător. Că acolo şi numai acolo disperarea se risipeşte şi sensul vieţii împlinite coboară în ele.

Un secol şi ceva mai tîrziu, în Rusia post-comunistă, ca şi în celelalte ţări ieşite de sub Cortina de Fier se strigă acum fel şi fel de nume de teritorii ce fac ca iluzia unei alte vieţi, obligatoriu mai bună, să devină visul absolut. Cea mai mică îndoială că s-ar putea să nu fie pe de-a î