Mica liberalizare ideologică de la mijlocul deceniului şapte al veacului trecut i-a readus în circuitul literar din interior pe câţiva dintre scriitorii noştri exilaţi . Măcar parţial interdicţiile care-i vizau au fost ridicate, s-a putut scrie din nou despre ei, li s- au publicat (sau republicat) unele cărţi.

Un act semnificativ de recuperare a unui scriitor din exil a întreprins în epocă Eugen Simion, atunci când i-a rezervat lui Mircea Eliade un capitol în Scriitori români de azi (vol. 2, 1976). Îl încadra astfel pe fostul proscris unei serii din care făceau parte M. Sadoveanu, T. Arghezi, L. Blaga, Camil Petrescu, G. Călinescu, V. Voiculescu, Al. Philippide şi alţi importanţi scriitori români din secolul XX, manifestaţi înainte şi după al doilea război mondial, până în contemporaneitate. Pe toţi criticul îi evalua cu măsuri exclusiv estetice. Şi Eliade şi ceilalţi, rezulta din cartea lui Eugen Simion, aparţineau prin operă literaturii române, indiferent de circumstanţele biografice.

Capitolul despre Mircea Eliade din Scriitori români de azi Eugen Simion mereu l-a îmbogăţit, până ce a devenit carte de-sine-stătătoare. A publicat-o în 1995 sub titlul Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii. A fost tradusă în Franţa şi în Statele Unite. După zece ani criticul a reluat-o şi i-a dublat, aproape, numărul de pagini, schimbându-i şi titlul care va fi acum Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei. Despre această ediţie a doua a cărţii lui Eugen Simion, revăzută şi atât de substanţial sporită, voi spune mai departe câteva lucruri.

Este vorba în actuala ediţie, aşa cum precizează autorul în prefaţă, "de încercarea de a cuprinde totalitatea operei epice a lui Mircea Eliade, inclusiv literatura confesivă, de a o reanaliza, acolo unde este cazul, în raport cu documentele publicate în ultimul deceniu". Aceste documente ivite în amintitul interval, în a căror