Adeseori am sentimentul ca traiesc in mijlocul unei populatii vegetative, fara existenta istorica si lovita de sterilitate sociala. Oricat ai scrie despre lucruri care nu merg, de ilegalitati in curs de desfasurare sau despre antidoturi impotriva cangrenei sociale, nu exista reactie in corpul social. Atomizarea sociala pare a fi deplina.
Poate nu intamplator orasele noastre nu au o agora unde oamenii sa se poata intalni fara a-si propune asta, sa-si vorbeasca fara a se gandi neaparat la acest lucru ca la o obligatie de serviciu. Nu avem o agora si din cauza faptului ca mai toti sefii, sefuletii, au o suferinta grava numita agorafobie. Spaima fata de multimea adunata sau mai grav, de posibila intalnire pe strada a mai mult de trei persoane necunoscute cu care ar trebui sa schimbe cuvinte. Traiesc si conduc inchisi in birourile lor asemeni unor ciumati care-si refuza internarea in lazareturi tocmai pentru a-i distruge si pe altii cu minunata lor contagiune fatala.
Zilele care trec trase la indigo pentru cei mai multi dintre noi, chiar si pentru aceia care isi mai permit si variatia de peisaj, reprezinta consecinta unei indelungate convietuiri in mijlocul unor cadavre vii, aduse in aceasta stare tocmai pentru a nu mai pune probleme celor care nu le pot rezolva si nu au chef sa se implice in depistarea lor macar.
Sentimentul de inutilitate istorica este trait din nefericire doar la nivel insular de aceia care stiu si au puterea sa schimbe cate ceva in peisajul apropiat, insa orice adiere de vant reprezinta un semnal de alarma, de posibila prabusire pentru intepenitii sociali, stapani peste vietile celor multi, fara voia lor.
Am constatat cu trecerea anilor un proces foarte interesant, cum se face trecerea de la atentie la indiferenta sociala. Cea mai sporita grija exista pentru categoriile de varsta prescolara cu extensie pentru clasele I-IV.
