Feldmaresalul Mackensen (1849-1945) a informat Guvernul roman, in primavara anului 1917, ca prizonierii germani internati in lagarul din Sipote (jud. Iasi) beneficiau de un tratament necorespunzator. Mackensen reclama ca, din cei 10.000 de prizonieri germani, mai traiau doar 3.000 de militari. Daca Executivul roman nu lua masuri, germanii treceau la represalii. In acelasi an, germanii au format Comandoul X 111 cu o parte din prizonierii romani internati la Tuchola (Polonia). Prizonierii romani au fost trimisi sa execute lucrari militare pe Frontul de Vest, "ca represalii pentru tratamentul prizonierilor germani din Moldova". Din Comandoul X 111 au murit 54 de prizonieri romani, inhumati in cimitirul eroilor (44) si in cimitirul comunal (10) din Haltingen (landul Baden Wurtenberg, Germania). Militarii romani aveau sa fie "descoperiti" abia in 1978 de invatatorul german Gundhard Karl-Heinz, care a informat Consulatul roman din Koln cu mentiunea ca "se angajeaza sa ingrijeasca benevol aceste morminte". Invatatorul stia despre mormintele militarilor romani de la cateva familii de emigranti romani, care locuiau intr-un camin de tranzit.
Din acel moment, pentru gasirea unei solutii, adresa a fost plimbata de la un factor de decizie la altul. Consulatul Romaniei din Koln l-a informat, prin Nota cu nr. 2.186/ 4 octombrie 1978, pe Gheorghe Badescu, directorul Directiei Consulare a Ministerului de Externe, despre problema. Cornel Pacoste, prim-adjunct al ministrului de externe, l-a anuntat, la 17 noiembrie 1978, pe ministrul apararii, prin Nota cu nr. 8/ 24.787, ca in localitatea Haltingen existau mormintele a 54 de prizonieri romani.
Adresa a fost directionata in atentia generalului locotenent Ion Hortopan, prim-adjunct al ministrului Apararii si sef al Marelui Stat Major. Cu toate astea, oficialii Ministerului Apararii au precizat ca nu puteau sa investeasca
