Despre o carte frumos şlefuită, despre o carte uimitoare se spune că e "o bijuterie". Despre Orbitor. Aripa dreaptă s-ar cuveni să se spună că este "o vistierie", pentru că bijuteriile literare sclipesc în fiecare fragment şi pe fiecare pagină. Când intri în roman eşti, la început, orbit de mulţimea de raze. Curând însă, când ochii se obişnuiesc cu vârtejul lucirilor colorate, din această îngrămădire dezordonată se disting clar cristalele şi aranjamentele pline de tâlc.

Mircea Cărtărescu şi-a propus, în ultimii ani ai secolului XX, să scrie o trilogie intitulată Orbitor. I-a dat, din capul locului, o formă simbolică de făptură cu viaţă: cea de fluture. Volumul întâi, care a conturat Aripa stângă (1996) şi volumul al doilea, Corpul (2002), au desfăşurat o mulţime de fire, au pus în mişcare o mulţime de roţi şi articulaţii literare, multe derutante. Volumul al treilea, cu miza cea mai mare, aşadar cel mai dificil, Aripa dreaptă (2007), urma să probeze că firele, roţile şi articulaţiile trilogiei sunt coerent prinse unele de altele şi că vietatea sau maşinăria poate să zboare. După primele două volume, cititorii lui Cărtărescu au aşteptat cu multă curiozitate finalul, unii sceptici, alţii încrezători. Aripa dreaptă le dă dreptate celor din urmă. Este cel mai bun volum al trilogiei. Simetric aşezată faţă de aripa stângă, legată strâns de corp, aripa dreaptă face ca fluturele, care stătea aşteptând pe pământ, să-şi ia zborul cu o simplă bătaie de aripi literare. Deşi cartea se apropie de 600 de pagini, farmecul sau descântecul frazelor cărtăresciene îşi ţine cititorul înlănţuit de la primul până la ultimul rând.

Subiectul istoric şi politic al romanului este anul 1989, cu revoluţia lui, când tragedie, când comedie umană. Cel metafizic este înţelegerea vieţii şi a suferinţei (prin lectura şi visarea pe marginea Bibliei - de altfel toate volumele au câte un mott