Nicolae Manolescu ne mărturiseşte că şi-a început cariera cu o mare rezervă faţă de istoria literară. După cum bine ne amintim cu toţii, la începutul anilor '60 marxismul apăsa asupra acesteia, ca şi de altminteri asupra oricărei forme de expresie literară, precum "o lespede de mormînt". Discursul istorico-literar, înfeudat accepţiei primitive a istoricismului cunoscute sub numele de sociologism vulgar, trebuia să ilustreze neapărat determinismul ideologic, acea concepţie dogmatică potrivit căreia istoria ar avea un curs anumit, revelat de "marii dascăli" ai marxism-leninismului. Pretinsa "necesitate" dădea istoriei o turnură finalistă, previzibilă. Mesianismul laic al doctrinei inducea ideea că evenimentele ei s-ar îndrepta spre un scop inconturnabil, chiar dacă drumul urmat spre împlinirea lui era plin de injustiţii şi de crime: "Idee pe care o consideram inacceptabilă. L-am citit mult mai tîrziu pe Popper, care identifica în relaţia dintre cauzalitate şi finalitate în istorie eroarea capitală a marxismului, definindu-l, în Căutarea neterminată, drept o profeţie istorică îmbinată cu un apel implicit la următorul comandament moral: contribuţie la realizarea inevitabilului. Aceasta este chiar Ťidioţenia periculoasăť (...) a unui curs necesar al istoriei care justifică toate ororile". O astfel de interpretare abuzivă a istoriei e respinsă de tînărul autor în numele unei critici literare care ia distanţă (pe cît permitea contextul) faţă de ideologie, a unei critici bizuite pe valori, care-şi propune a promova autonomia esteticului, refăcînd relaţia vitală cu perioada interbelică. O asemenea opţiune implica şi o reacţie împotriva "excesului documentarist provenit din lipsa interpretării şi a judecăţii", de facto subsumat adesea, la rîndu-i, tendenţiozităţii oficiale şi, în consecinţă, cultiva o deschidere spre libertatea asigurată de eseu. Pătată de ideologizare şi prop