Cârciumile, localurile de ieri păstrează amintiri frumoase, cu iz de carne friptă, stropită cu vinuri alese. La început au fost „bacalurile“, locurile din care oamenii oraşului cumpărau tot ce-şi doreau, pregătirea şi consumarea acestor bunătăţi făcându-se, mai ales, „în casă“, de bucătari specialişti sau de gospodina casei. Mai târziu, prin 1874, avea să apară, cu încuviinţarea primarului Craiovei de la acea vreme, Barbu Bălcescu, „grădiniţele“, de fapt terase, în care se puteau consuma în voie bucate alese şi băuturi „în public“. Mai apoi au apărut hanurile şi cârciumile, în majoritatea mahalalelor Craiovei, Brazdă, Berendei, Belivacă.

Fiecare loc cu oamenii şi povestea lui Aici se petrecea, se bea, se mânca. Se depănau amintiri. Fiecare loc se bucura de un renume, fie pentru calitatea vinurilor, aşa cum era cârciuma lui Ilie Dobrişanu, de pe strada Buzeşti, fie prin felul în care patronul îşi servea clienţii. După 1930 are loc o explozie a fenomenului, cârciumile încep să răsară precum ciupercile după ploaie. Astăzi au rămas în urmă doar poveştile lor, amintirile unor oameni ai locului care încearcă să le împărtăşească şi altora. O fac în stilul caracteristic Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, în „Craiova, mon amour“: „La intersecţia străzilor Elena Doamna şi Ghica Vodă erau nu mai puţin de patru prăvălii: măcelăria lui Mocoroţu, băcănia lui Gustav Goldsmith (ulei, zahăr, petrol lampant, mălai, făină, dar şi scumbrii, fructe şi mirodenii orientale), cârciuma lui Grigore (căruia, din pricina «figurii», i se zicea „Şoricel“; foarte concesiv, acesta consemna pe o placă de marmură numele datornicilor de la Brătăşeanu, «executându-i» în ziua salariului!) şi cârciuma lui Barbescu (un cârciumar scund, îndesat şi cu o roşeaţă nefirească în obraji). Cârciuma, cu câteva mese din stejar, avea în permanenţă, pe tejghea, «murături asortate», aşezate savant î