In curtea mea destul de ingusta dar totusi foarte primitoare, au poposit cu timpul cinci pomi. Cel mai batran are vreo 34 de ani. E "gras", cu o coroana care se vede de departe, fosnind verde deasupra acoperisurilor rosii din cartier.
Si de-aceea, tare generos cu umbra albastrie pe care o imprastie deasupra curtii mele, a casei, ba chiar si peste jumatate de strada. Alti doi, trimisi tot de Dumnezeu (cel ce stie ca si copacii sunt prietenii mei) sunt inalti ca niste plopi cutezatori. Crengile lor bogate fug in sus, spre cer, de parca ar dori sa scape de praful orasului. Astia doi sa tot aiba vreo 20 de ani. Si mai am doi, inca "pui", inalti de vreo 4 metri, pe care i-am infratit cu iedera vesnic verde ("evergreen"). Sunt bine-mersi toti laolalta si se-nchipuie intr-un fel de rama vie, care margineste caramida rosu-ruginie cu care este pavata, de cand ma stiu, curtea mea. Unele dintre aceste caramizi - cele mai vechi - ma cunosc bine: ani de zile le-am chinuit, in copilaria mea, jucand sotron pe "spinarea" lor... Iata, asadar, cum se face ca binecuvantata mea comoara, densa si intruna fosnitoare, atrage, inca din primavara si pana toamna tarziu, o alta comoara: pasarile cantatoare! In primavara asta timpurie, mai bine zis in primele ceasuri de vara fierbinte, mierlele "mele" au inceput sa cante mai cu foc, starnite de cine stie ce scantei ale iubirii. In cele dintai ceasuri ale diminetii ori inspre seara, cantecul lor te facea sa uiti de toate relele lumii si sa te bucuri de Viata, ba chiar sa-ti vina sa canti odata cu ele. De mama focului! Asta - pana intr-o zi. Adica pana intr-o dimineata stravezie, atunci cand motanul meu, Mota, a prins un pui de vrabie si l-a omorat. De-atunci, mierlele "mele" tac. Semn ca in lumea necuvantatoarelor crima se pedepseste!
P.S. Mai nou, parca adus anume ca sa starneasca muzica mierlelor amutite din copacii mei,
