"Incuiati-va bunicile in casa, vin The Rolling Stones!" Asa scria pe afisele lor de turneu acum vreo 15 ani. Asadar, daca mai aveti, grija mare la strabunici!
„Rockerii din epoca de piatra” sfideaza nu doar reumatismul, ci si muzica prezentului. Intr-o epoca in care marile formatii scot trei albume si se despart, ei canta de 45 de ani. Intr-o epoca in care mai mult de jumatate din muzica este programata pe calculator, ei se lanseaza in lungi improvizatii de blues.
Cu fata mai ridata decat desertul, Keith Richards pare un dervis care ar face si un sarpe mort sa danseze rock and roll. Putin rasucit in scaunul sau, Charlie Watts priveste absent undeva, in timp ce bratele si picioarele smulg din baterie un ritm de metronom. Pe scena, Ronnie Wood e un copil care nu sta locului, se joaca non-stop cu chitarele, mandolina sau sitarul.
Iar Sir Mick Jagger, iute ca o soparla, imprevizibil ca un greiere, fudul ca un paun, este o reclama vie la fasolea mexicana. Omul care a spus: „Ce sa fac? Nu le pot lua pe toate de nevasta” alearga, nerabdator la 63 de ani ca un adolescent la prima intalnire, spre giganticele brate deschise ale unicei iubiri pe care n-a inselat-o niciodata, publicul.
Au trecut prin toate modele cu usurinta cu care un cameleon isi alege culoarea imbracamintii. Totusi, in miezul fiecarei transformari s-a aflat, indestructibil ca un ou de diamant, spiritul Stones. Vocea lui Jagger, cand tanguita, cand acida, s-a amestecat cu riff-urile de chitara ale lui Richards.
Impreuna au creat un stil in care s-au topit tristetea blues-ului, lehamitea din reggae, tafna hard-rockului sau ritmul de disco.
Exista, la mijlocul concertului, un moment extraordinar. Formatia vine in mijlocul publicului si canta pe o scena mica, patrata. Acolo, in inima vulcanului, se va derula o calda calatorie muzicala spre tin
