De citeva saptamini, ca urmare a initiativei Primariei de a asfalta strazile aflate in centrul istoric al Bucurestiului, au iesit la iveala vestigiile unor vechi cladiri – hanuri, curti boieresti, biserici si pravalii – ingropate atita amar de ani, desi hartile ingalbenite de vreme, precum si nenumarate carti consacrate istoriei orasului Bucuresti contineau informatii ce n-ar fi trebuit sa lase indiferent pe nimeni. Despre extraordinarele descoperiri din centrul orasului ziarele au vorbit mai putin de o saptamina, apoi s-a instalat tacerea. Nu stiu daca nu cumva supararea viceprimarului Razvan Murgeanu, provocata de ritmul lent al lucrarilor de reabilitare – intirziate de incercarea arheologilor de a prezerva siturile istorice – nu a dus la stoparea sapaturilor sau la abandonarea ideii de a gasi o solutie pentru a integra vestigiile istorice subterane in circuitul muzeal.
Imi aduc aminte cu cita emotie am vizitat, acum citiva ani, Assisi – oraselul natal al sfintului Francisc – si cu cita incintare am descoperit, in subteranele cetatii medievale, urmele anticului oras roman. In toata Italia, ca si in Grecia, de altfel, exista un adevarat cult pentru urmele trecutului; generatii de-a rindul au construit edificii noi fara sa distruga ceea ce le preexista, incercind, pe cit posibil, sa pastreze si sa integreze cit mai armonios trecutul in prezent. Cind respectul fata de memorie nu este unul pur declarativ, ci se converteste in actiune, exista sansa ca trecutul sa nu dispara definitiv.
La noi, preocuparea pentru istorie si pentru prezervarea memoriei a fost dintotdeauna deficitara, dar in timpul regimului comunist indiferenta, ba chiar inversunarea si dispretul fata de trecut si, implicit, fata de tot ceea ce l-ar fi putut evoca a atins punctul culminant. Recursul la memorie si la istorie ar fi avut drept consecinta deplina delegitimare a regi
