In drum spre expozitia VECINATATEA – exercitiu cotidian al valorilor sociale, am simtit „vecinatatea“ pe propria piele. Gindul cu care am plecat spre expozitia de la Galeria3/4 a fost sa privesc in singuratate si in liniste lucrarile, intrucit nu-mi place sa merg la vernisaje cind sint prea multe „vecinatati“ in jur. Asadar, plecasem chitita sa ajung la galerie intr-o tacere si intr-un anonimat depline. Un „accident“ s-a produs totusi pe drum, ca dovada cvasididacticista ca, oricit am vrut sa evit proximitatea, nu am reusit.
Un adevarat „vecin“ mi s-a dovedit a fi portarul de la parterul Teatrului National, care, dupa ce m-a intrebat precaut unde merg (omul nu-si facea decit datoria), a insistat sa „urc cu liftul“, „nu sa urc pe jos“, pina la galerie. Dupa ce i-am motivat ca vreau sa folosesc scarile intrucit intentionez sa fac miscare (eram deja cu piciorul oprit in aer pe prima treapta), s-a induplecat, mai ales ca nu paream genul de „terorista“ care ar fi putut, eventual, sa „minjeasca“ cu niste grafitti, mai mult sau mai putin legali, peretii, ce-i drept, impecabil de albi. Portarul avea, evident, chef de vorba, iar eu nu i-am fost o buna „vecina“, neimpartasindu-i colocvialitatea.
„Morala“ e insa urmatoarea: oricit am vrea sa ne sustragem apropierii sociale, vecinatatea ne urmareste, daca nu cu ochi panoptici, atunci macar cu priviri sociale vorbarete. Astfel ca tema aleasa de expozitia organizata de Irina Cios si de echipa sa de la CIAC se arata a fi fatal de bine aleasa. Directoarea centrului pare a simti intr-adevar pulsul vremurilor sociale si artistice. Lucrarile selectate, multiple, au incercat sa sugereze ideea propusa. Astfel, „vecinatatea perfecta“ (Andor Komives), care nu e alta decit cimitirul, imaginea „celorlalti“ (Eugen Harasim), a satului adica, cu obiceiurile pe cale de disparitie si relatia echivoca dintre Romania si Republic
