Desi redactorul-sef al revistei Observator cultural are dreptate in editorialul din numarul trecut, cind vorbeste de oamenii slab pregatiti care au intrat ani de-a rindul in invatamint, parca imi vine sa trec de partea lor (daca le apartin sau nu este fara importanta) si sa afirm: la asa bani, asa servicii! Ne cereti apostolat, asceza, har? Ne pare rau, dar sint experiente strict individuale si este treaba noastra daca optam pentru ele sau treaba altcuiva, a unei instante oculte, daca ne alege sau nu pe noi ca sa traim asemenea lucruri. Nu ne puteti cere decit profesionalism, adica un comportament mult mai prozaic si determinat economic.
Profesionalismul nostru este proportional cu indecenta salariilor. Nu vi se pare ca s-a incheiat, in felul acesta, un contract social echitabil? Uneori vocea vecinilor mei de bloc din cartierul Titan suna ca un instrument muzical dezacordat atunci cind imi spun respectuosi „doamna profesoara“. Formula de adresare ascunde o memorie a autoritatii educatorului pe care ei, vorbitorii, sint pe cale s-o piarda. Nu mai stiu de unde vine respectul acesta si aproape nimic din existenta lor zilnica nu pare sa-l mai confirme vizibil. Sint doar un proletar, ca si ei, intelectual, e drept, dar sint atitia proletari intelectuali, aici si acum, care vorbesc, traiesc sau supravietuiesc la fel de prost ca ei, proletarii veritabili. Sau, cum spune tatal meu, taran din Ialomita, sint multi oameni prosti cu carte. Sint oamenii pe care i-a deprofesionalizat defunctul regim comunist cu mijloacele specifice lui si sint, de asemenea, oamenii pe care i-a deprofesionalizat democratia de 17 ani si ceva printr-o subfinantare perseverenta. Ce este de facut ca sa depasim comentariile „moralizator-ironice“, cum spune in acelasi numar dna Mona Momescu? Mai nimic, in opinia mea, atita vreme cit societatea nu poate sau nu vrea sa investeasca bani in edu
