Umbra. Nici umbra nu mai e ce a fost. Umbra de 40 de grade Celsius e o cacealma, e ca o lubeniţă promiţător de roşie şi rece, dar cu gust de castravete stricat. Îţi vine să o scuipi, dar o molfăi de dragul culorii şi apoi rămâi cu gust de nor toxic între buze. Sunt la gară şi aştept un tren în care un prieten fuge din Maramureş de frica norului toxic de fosfor. Toată lumea molfăie pe peron poveşti cu ploi acide şi amintiri paranoide despre Cernobâl. Eu eram prea mic în ’86 ca să-mi mai aduc aminte ceva... În ’86 mâncam mere gustoase, mici şi galbene ca fosforul, astăzi mănânc mere cu gust de celofan, mari şi roşii ca avertizările meteorologice. Între timp nu mi-a crescut nici un ochi în frunte şi nici prietenilor mei nu le-a crescut un creier în plus. Dar cu toţii ne temem de norul toxic de fosfor.

Canicular, trenul întârzie câteva mii de secunde. Stau la umbra de 40 de grade Celsius şi trag cu urechea la discuţiile din jur. Mulţi pleacă la Bucureşti să dea admitere la facultate. Acolo cacealmaua umbrei e şi mai vârtoasă, bate către 42 de grade. Cu ce o fi umbra de la Bucureşti mai bună decât umbra de la Craiova, mă întreb eu, tot cu frică de nor toxic în oase? De câţiva ani, exodul craiovenilor tineri este îndreptat mai curând spre Capitală decât spre Vestul european. „Noi migrăm la Viena, voi migraţi la «mitici» şi asta e cea mai importantă diferenţă dintre noi“, obişnuieşte să-mi spună prietenul meu din Maramureş. Are dreptate. Am întâlnit mai mulţi olteni lăudându-se că au emigrat la Bucureşti decât moroşeni cărora să le fie ruşine cu satul în care s-au născut. La Craiova, mândria de a fi oltean mai e vânturată doar prin stadioane şi campanii electorale. În rest, toată lumea vrea să fugă către capitala din est.

Băiatului de lângă mine îi tremură de căldură cercelul din sprânceană. Râde bucuros, povestind unei femei bătrâne ce mişto e viaţa de Bucureşti.