Am descoperit farmecul Bucureştiului destul de târziu. Îmi amintesc bine momentul. De pe strada Vasile Lascăr, pe-atunci Galaţi, pe care locuiam, de lângă piaţa Gemeni, pe-atunci tot Galaţi, am pornit-o în plimbare pe străduţele din jur. Fără ţintă, fără grabă, fără teama de a mă rătăci, lăsându-mi paşii să aleagă drumul, după cum le plăcea lor. Erau locuri învecinate, dar pe unde, ciudat, nu avusesem până în acea clipă motive să trec. Nici acum nu aveam. Era o după-amiază de vară, cu străzi pustii, o toropeală plăcută, ca şi cum casele înseşi ar fi aţipit, acoperite de căldură. Câte o curte ascunsă în tufe de caprifoi, câte un geam oval sclipind pe colţ, cu sticlă savant tăiată, câte un dud ghicit jos, pe trotuarul vineţiu-închis al fructelor intrate în asfalt ca mozaicul sau un corcoduş cu umbră verde şi galben moale, apoi obloanele închise peste ochii ferestrelor sau o uşă mascată de pomi mă plonjau în reverie. La un moment dat mi s-a părut că m-am pierdut, că mă învârt în cerc, că sunt prinsă într-un mic labirint cald. Abia atunci am înţeles cum se cuvine sentimentul care a generat La }igănici sau alte nuvele fantastice ale lui Eliade şi abia atunci oraşul acesta a dobândit doza de mister de care avea nevoie ca să-mi placă. M-am smuls din labirint şi m-am întors în mansarda în care locuiam: transformarea se petrecuse - începusem să iubesc oraşul străin în care mă aflam.

Vară de vară, apoi, mi-am făcut un obicei din a căuta, în plimbări fără ţintă, să regăsesc noul sentiment, misterul, toropeala, pierderea ramei tari a timpului şi să mă cufund în straniul străzilor.

Fără să vreau, în vara asta am făcut experienţa contrară. Rătăcind într-o zi fierbinte de sfârşit de iunie pe străzi oarecare, în căutarea unui cadou, m-am întors spre casă şi, în drum, am descoperit cu ochi uimit centrul oraşului: de o urâţenie fără seamăn. Avea, la fel ca la prima