De curând a apărut în librării cel mai bun roman din literatura română a ultimelor cinci decenii. Sunt convins că nu mai e câtuşi de puţin necesar să-i reproduc - aldin - titlul, să-i dezvălui autorul, să numesc editura care l-a publicat, să menţionez că e vorba despre finalul unei trilogii. Presa - culturală şi nu doar - şi-a făcut deja datoria, scutindu-mă de asemenea improvizate oficii de advertising cultural. Analizele mediatice vor curge pe drumul lor, implicând statistici, vânzări, viteze internautice de lectură (aruncaţi o privire pe câteva webloguri şi veţi înţelege la ce mă refer), în timp ce recenzenţii vor declanşa, independent unul de celălalt, o veritabilă şi pasionantă goană după aurul - esteticeşte - pur.

Ce argument poate susţine, mai natural decât acesta, etichetarea răspicată cu care se deschide această pagină? Căci o carte capabilă să restabilească normalitatea şi demnitatea exclusiv literară a receptării este automat, în cea mai curată dintre logicile umanului, o capodoperă. Au apărut, bineînţeles, romane excepţionale, romane frumoase sau poveşti pur şi simplu puternice. Volume mai subţiri sau mai consistente, pe care publicul le cunoaşte din foiletarea paginilor de critică ale revistelor. Dar asta pentru că de fiecare dată cronicarii îşi asumau roluri parţiale de salesmani sau de agenţi de popularizare. Când printr-o minune a istoriei scriitorul rămâne scriitor, se vede treaba că şi criticul beneficiază de graţia de a rămâne critic. Literar.

Orbitor. Aripa dreaptă vine, aşadar, să repare şi să unifice benign câmpul receptării. Roman construit din fractali, adică din superbe forme geometrice infinit autosimilare, el repetă acest algoritm - exterior - în oglindă, narcisiac, visceral & terapeutic, legând complet nodurile pe care Aripa stângă sau Corpul le lăsaseră în suspensie, explicând ce era de explicat, corectând tot ce se cerea core