Ca majoritatea prozatorilor generaţiei sale, Gheorghe Crăciun concepe scrisul - în Acte originale. Copii legalizate, Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp, Cu garda deschisă, Introducere în teoria literaturii, Reducerea la scară, Aisbergul poeziei moderne, Pupa Russa - ca pe o aventură existenţială, scrie mai puţin "epic" şi mai mult "analitic ", înainte de a aborda istoria personajelor se îndreaptă spre spaţiul propriei fiinţe, cercetîndu-se pe sine, pe acela angajat în această aventură a scrisului, sensibil la înnoirile pe care le aduseseră deceniile şapte şi opt din secolul trecut în practica şi teoria discursului narativ, provocînd, implicînd cititorul pînă la a-l "dizolva" în text, a-l face un "obiect", o "figură" a acestuia, cu conştiinţa mereu trează a acelei ordini a textului care re-face structura lumii înseşi - o proză care se vrea şi reuşeşte să fie un document personal al unui narator care spune doar ceea ce se ştie, ceea ce cunoaşte şi pentru care deviza este aceasta: "eu trebuie să fiu doar atît: verosimil". Punctul de plecare al celor treisprezece texte din volumul de debut, Acte originale. Copii legalizate, este clipa în care scriitorul "declară război" omului: "Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca ridicare la putere, scrisul ca sfărîmare a dogmei că exist simplu şi aparent". Acesta este momentul care deschide perspectiva unică a prozelor din carte, realizînd unitatea ei romanescă; Gheorghe Crăciun nu scrie treisprezece "nuvele", ci tot atîtea fragmente dintr-un "roman autobiografic" în care obiectivul esenţial este reconstituirea veridică a procesului devenirii scriitorului (omul "ridicat la putere"), trecerea fiinţei din structura existenţei sale cotidiene într-un regim textual. Iar prima ţintă a scriitorului este viaţa omului; fapt remarcat şi altădată, proza generaţiei ^80 recuperează banalul ca spaţiu epic şi, în acelaşi timp, f