Cand fata a luat microfonul in mana, asezandu-se pe scaunul de langa mine, mi-a aruncat mai intai o privire pe sub bretonul blond, amestec de curiozitate sincera, dar si de repros reprimat, amestecat cu revolta. Tinuse sa fie prima care pune intrebari, desi multi adolescenti "migrasera" de la locurile lor, dupa scurta si confuz-subiectiva poveste pe care incercasem sa le-o spun, la aceasta a X-a editie aScolii de Vara de la Sighet, despre revista 22. Pe masura ce le vorbeam tinerilor de 14-15-16 ani despre atmosfera in care a aparut si a evoluat 22, cu teama ca lor le lipsesc nu atat informatiile, cat starea de asediu multiplicat pe care o traisem atat de intens de-a lungul atator ani, revista nu aparea decat ca un fel de jurnal de bord al contorsionatului drum pe care Romania a fost impinsa de conducatorii ei, dupa 1989. Insistasem mult asupra celor sase mineriade si in special asupra celei din iunie 1990, prin al caror efect tara noastra a fost brutal azvarlita din randul lumii civilizate. Dar nu banuisem ca efectul-esenta se afla chiar langa mine, sub chipul acelei adolescente blonde care mi-a pus mie si noua, tuturor, intrebarea: "Eu sunt din Petrosani. As vrea sa stiu ce am putea face noi, cei de acolo, ca sa nu mai fim priviti asa cum suntem priviti pentru faptele descrise de dumneavoastra in mineriade. Pentru ca, oriunde ma duc si spun ca sunt din Petrosani, imediat mi se spune de mineriade si... Ce putem face noi, cei de acolo?" "Nu stiu", i-am spus. Oricat de tare m-ar fi lovit intrebarea, in esenta cererea ei de a fi scutita de fapte ce nu-i apartin, nu puteam retracta nimic din teroarea raspandita pe strazi, in zilele mineriadelor. Nu puteam revoca nimic din spaima mea animalica de atunci, animalica in egala masura cu setea loviturilor de bate rasucite in aer. Am inteles imediat ca fata asta, care nici nu se nascuse cand concetatenii ei fusesera chemati si