Am plecat fără emoţii de acasă. Când m-am apropiat de liceul părăsit în urmă cu treizeci de ani m-a învăluit o căldură stranie, neliniştea îndrăgostirii: totul tulbure, puls accelerat, bucurie infinită. M-au emoţionat mereu acordurile de fanfară şi-n faţa liceului i-am văzut: băieţi şi fete în pantaloni negri cu ştrasuri, tunică bordo cu fireturi şi jobene înalte alcătuiau mica fanfară întâmpinându-ne ceremonios şi vesel. O emoţie puternică, aproape de plâns, un fior năvalnic. Cum se numeau, cine erau, ce-au făcut în toţi aceşti ani? Din clasa mea eram doar opt, dar erau ceilalţi, alcătuind o mulţime neomogenă: staturi, haine, destine nedefinite, adulţi care odinioară formau clasele XII A, B, C şi D, trei de real şi o specială de fizică. O mână de profesori, pe unii i-am recunoscut negreşit, profesoara de chimie, distinsă şi chip blând, profesorul de română, şugubăţ, cu ochi vii şi jucăuşi, profesorul de psihologie, cu lacrimi în ochi, pe ceilalţi mi-i aminteam vag. Stau de vorbă cu cei şapte din clasa mea: medicul înalt, serios ca întotdeauna, fostul inginer, şomerul perpetuu într-o nefirească decădere, chimistul prezentator de ştiri sportive la un post local, proaspăt absolventa de Drept, mândră şi echilibrată, profesorul de matematică, sportiv şi glumeţ, supărat că ne-am făcut de râs, din clasa noastră suntem atât de puţini, contabila iubitoare de Eminescu, coafeza veselă, mulţumită de viaţa şi de copilele ei. Încerc să-i surprind haotic pe peliculă cu aparatul de fotografiat, apoi îmi amintesc de dojana fiicei mele: din pricina fotografiatului uit să mai văd cu proprii mei ochi. Timid, ne întrebăm unii pe alţii: nu te supăra, tu cine eşti? La nouăsprezece ani erau plete în vânt, siluete, acum sunt riduri, burţi, chelii, dar este o veselie generală, cu toţii sunt bucuroşi de întâlnire, ochii strălucesc realmente şi lumea are un tonus bun, se simte o energie poziti