Desigur, caci fotografiile nu exista decat de un veac si jumatate, iar omenirea de ceva mai mult. Ca sa fie buna, intrebarea din titlu ar trebui modificata in felul urmator: "Am trai oare bine fara fotografii?". Ca sa raspundem la aceasta din urma intrebare trebuie sa vedem ce am facut si ce facem cu fotografiile, care au fost si care sunt utilizarile lor sociale. Una dintre cele mai de succes utilizari in primele decenii de la inventia lui Daguerre a fost fotografia-carte de vizita: in locul micului carton cu un nume si o ratiune sociala, omul veacului al XIX-lea (si al inceputului lui XX) prefera sa inmaneze (sa trimita, sa lase) o fotografie de 5,5 x 9 cm pe versoul careia erau tiparite informatiile clasice. Pe la 1862, de pilda, in Franta, un anume Disderi facea 2.400 de astfel de carti de vizita pe zi. Iata una, de pe la 1870, a unui ofiter francez din regimentul 53 de infanterie.
Care sunt ratiunile acestei practici sociale de o atat de mare amploare? Ce a fost in mintea europenilor timp de sapte-opt decenii? Desigur, unul dintre raspunsurile plauzibile e ca europenii acestia din care descindem gaseau ca limbajul este insuficient cand e vorba sa te prezinti. Ca nu esti prezent, cu adevarat prezent, in limbaj. Intr-adevar: in ce masura sunt prezent in numele pe care il port? Patronimul, bunaoara, ma trimite la un intreg lant biologic din care penultima veriga a fost tatal meu: cine-l aude nu se gandeste in primul rand la mine, ci la acel tot din care fac parte, tot asa cum, atunci cand "vezi un copac", vezi copacul (arborele genealogic in speta) si nicidecum ramurile. In nume, in prenume nu esti cu adevarat prezent.
Ca sa fie "autentic", ca toata lumea sa stie ca, intr-adevar, eu sunt cel care m-am angajat sa fac cutare ori cutare alt lucru, nu este de ajuns ca intr-un document sa mi se mentioneze numele, ci trebuie si sa-l semnez. Semnatura este
