Aparitia - bine mediatizata - a cartii celui mai vital nonagenar al momentului, Neagu Djuvara (cum, la inceputul anilor ‘90, era David Prodan), despre intemeierea statului medieval dintre Carpati si Dunare a revigorat interesul pentru evenimentele secolului al XIII-lea si al XIV-lea din spatiul actualei Romanii. Una dintre tezele de rezistenta ale eseului istoricThocomerius - Negru Voda (Bucuresti, Ed. Humanitas, 2007, 232 pp.) se refera la participarea turanicilor, in speta a cumanilor, la faza tarzie a etnogenezei si la aparitia statalitatii romanesti. Intr-adevar, dupa excesele latiniste de ieri si de azi, dublate, in contrapartida, de cele tracomane, mai vechi si mai noi, dupa, in fine, tezele slavismului exclusivist din etapa stalinismului virulent (anuntate in secolul al XIX-lea de opinia savantului Certkov ca dacii erau... de origine slava), readucerea in discutie a contributiei cumane la organizarea statelor romanesti nu poate decat sa imbie la noi analize. O prima observatie in acest context este ca etnogeneza, un proces de mare alonja temporala, nu se putea incheia inainte ca sirul lung al migratorilor care au dominat vreme de un mileniu teritoriul avut in vedere aici sa se epuizeze, permitand stabilizarea acestor populatii in teritoriile unde ajunsesera, in unele cazuri, si retragerea sau avansul lor catre alte orizonturi, in altele. Atunci cand dominatia straina s-a exercitat de la distanta, stapanii multumindu-se cu recoltarea tributului si exploatarea in diverse moduri a populatiei supuse, trecerea lor pe la carma nu a lasat urme notabile in demografia si pe harta antropologica a zonei. Cand, insa, ei s-au stabilit pentru perioade mai indelungate aici, trebuie presupusa coexistenta intr-o forma anume, fie ca este vorba doar de alaturarea spatio-temporala a unor comunitati pe cat de diferite, pe atat de inchise, fie ca se au in vedere interferente cultur