Atent la semnalele criticii si ale pietei culturale, fie ea romaneasca ori occidentala, Dan Lungu revine in forta, mai proaspat ca niciodata, cu un roman destinat nu numai noua, ci si lor. Lor, vesticilor intrigati de ciudatii de la gurile Dunarii, acesti romani care au trait comunismul pentru a-l lichida si, apoi, a-l plange. Sunt o baba comunista!* ruleaza, sub un titlu socant si eficient ca o reclama, povestea vietii noastre spusa (scrisa) pe intelesul occidentalilor neavizati.

Emilia Apostoae, nascuta Burac, venita la oras la saptesprezece ani, trecand prin scoala profesionala si prin liceul facut la seral ca sa ajunga sa munceasca intr-o fabrica si sa detina un apartament si o butelie, este un personaj care ilustreaza comunismul asa cum un portret stilizat, facut cu ravna stangace, se chinuie sa reproduca o anumita figura. Socialismul instalat la noi timp de patru decenii si devenit mediu de viata, aerul respirat de trei generatii diferite, apare simplificat si caricaturizat in romanul lui Dan Lungu prin ingrosarea unor linii directoare. Proza pierde in finete si rateaza bogatia de nuante a supravietuirilor in comunism, dar castiga in concizie si esentializare. Experienta protagonistei nu este adancita, explorarea pe verticala oprindu-se la primele niveluri; insa biografia si comportamentul Emiliei Apostoae sunt facute sa reprezinte un urias loc comun: cel al "oamenilor muncii" din regimul trecut. Altfel spus, individualul este cu buna stiinta schematizat pentru a putea reprezenta o definitie convingatoare a colectivului. Din aceasta perspectiva, o scena aparent secundara din roman devine intru totul relevanta. Abia spre sfarsitul cartii (suntem in prezentul rememorarii, dupa Revolutie), eroina isi face timp s-o asculte cu adevarat pe doamna Rozalia, croitoreasa care i-a cusut, atatia ani, haine frumoase si rezistente. Intre timp, Emilia a nascut