Deşi experienţele modernităţii şi, în particular, avangardele începutului de secol au dovedit cu prisosinţă că artistul plastic poate fi un teoretician şi un estetician la fel de abil pe cît este de îndemînatic în practica propriu-zisă, inerţiile noastre mentale nu ne-au eliberat încă de prejudecăţi segregaţioniste. Aşa cum scriitorul este încă plasat, conform acestei scheme, din punct de vedere al abilităţilor manuale şi al acţiunilor practice, într-un adevărat spaţiu al infirmităţii, artistul plastic - şi sculptorul cu precădere - continuă să rămînă, pentru multă lume, o forţă primordială, un agent fecundator al materiei amorfe, un zeu htonic şi un mag al tactilităţii, însă unul care nu a reuşit să se ridice complet pînă la înălţimea şi la abstracţia vorbirii articulate. Această percepţie, pe lîngă faptul că este extrem de confortabilă prin schematismul ei leneş, are, de multe ori, şi pretenţiile unui criteriu axiologic. Dacă un scriitor se abate cumva de la norma apriorică a infirmităţii cotidiene şi se dovedeşte un om de acţiune şi o conştiinţă practică foarte dinamică, în mod subit calitatea inspiraţiei lui este privită cu mefienţă, iar vigoarea estetică a textului devine şi ea suspectă. Sub incidenţa aceleiaşi vigilenţe intră, conform unui mecanism similar al percepţiei, şi artistul plastic care îndrăzneşte să facă dovada accesului la vorbirea articulată. Retorica sa, încercarea de a-şi exterioriza narativ ideile, curajul de a formula opinii şi de a lansa ori dezbate concepte devin, prin însuşi faptul că a fost perturbată comoditatea aşteptării, surse de netăgăduit pentru grave suspiciuni. Dacă scriitorul este bănuit că prin prezenţa în imediat şi prin acţiune îşi automutilează forţa imaginaţiei şi profunzimea gîndirii, artistului plastic i se presimte eşecul neîntîrziat dacă-şi mărturiseşte fluent programul şi opţiunile, dacă îşi formulează teoretic peoiecte,