Celebrissimă pentru traducerile sale din limba franceză (alături de zeci de alte titluri aparţinând unor autori mai mult sau mai puţin importanţi, monumentala versiune românească a capodoperei lui Marcel Proust, A la recherche du temps perdu, îi aparţine) şi a unor volume de eseuri care au făcut şcoală în România anilor '80 (Poietică şi poetică ori Mâna care scrie), Irina Mavrodin publică de vreo treizeci şi cinci de ani, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, şi câte un volum de poeme. Poeziile sale sunt pauze de respiraţie într-o activitate proteică, căi de întoarcere spre propriul sine şi spre micile bucurii ale existenţei.

Volumul uimire/étonnement este relevant pentru exerciţiile lirice ale autoarei. Viziunea estetică este impecabilă, totul emană delicateţe, inteligenţă, simţ al proporţiilor, discreţie, bun gust. Fiecare poem este o rugăciune şoptită, o celebrare in sotto voce a vieţii, o permanentă revelaţie a minunilor care ne înconjoară şi pe care cel mai adesea le ignorăm. Viaţa este o binecuvântare, o creaţie divină pentru care Dumnezeu trebuie celebrat în orice moment. În aparenta ei monotonie lumea este un permanent miracol pe care trebuie să-l primeşti cu mintea deschisă şi cu inima plină de bucurie: "să mă bucur/ să mă bucur şi să cânt/ laude creaţiei monotone// care mi se dezvăluie/ abia acum/ miracol repetat// cu fiecare nouă dimineaţă/ care îmi mai este/ dată" (p. 76). Repetitivitatea fiecărei zile îi dă autoarei sentimentul confortabil că nimic rău nu se poate întâmpla atâta vreme cât soarele va răsări la fel în fiecare dimineaţă.

Dacă fiecare nou început de zi este un prilej de încântare şi de speranţă, bătrâneţea devine un dar nepreţuit. Contrar celor care văd în bătrâneţe vârsta tuturor vicisitudinilor, Irina Mavrodin consideră că aceasta este un prilej de veşnică sărbătoare pentru că atingerea unei vârste înaintate înseamnă c