Matei Iliescu (1970) al lui Radu Petrescu este un excelent roman de dragoste, plasat într-o lume provincială, interbelică, de avocaţi, judecători şi profesori, reuniţi periodic în saloane unde se cântă muzică clasică şi se conversează în franceză. Această lume vetustă şi mediocră este filtrată prin perspectiva unui adolescent, cu o fire sensibilă de artist (Matei Iliescu), care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită (Dora Albu, soţia avocatului Jean Albu, mult mai în vârstă decât ea). Matei şi Dora îşi cultivă dragostea lor în întâlniri secrete (noaptea, la vie sau seara, prin grădini rustice), întâlniri din ce în ce mai puţin precaute, alternând oraşul de provincie cu Bucureştiul şi progresând în sentiment şi apropiere de la simple atingeri până la efuzive îmbrăţişări şi săruturi, dar cu o cenzură a corporalităţii care nu ar fi pe placul unui tânăr cititor de azi. E o poveste de dragoste trăită ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deci demodată ca stil de viaţă, dar relatată prin filtrul unei naraţiuni moderne, cu inserţii fluide ale trecutului într-un prezent privit printre gene, în care contează mai mult norii şi stelele, iarba şi florile, ploaia şi frunzele decât evenimentele şi contextul social. De altfel referinţele sociale sunt foarte palide: bărbaţii maturi din roman fac plasamente la bănci, citesc ziarul "Universul", se întrunesc în serate vag aristocratice, de clasă mijlocie ce îşi asumă riscurile instabilităţilor financiare. Dintr-un asemenea motiv (ce pare a fi falimentul unei bănci la care avea plasamente), tatăl lui Matei decide să-şi mute familia şi serviciul din Capitală într-un oraş de provincie, unde speră că se va putea întreţine modest. Pentru Matei, iubitor patetic al Bucureştiului, mutarea este o adevărată traumă şi, după bacalaureat, va încerca să revină în oraşul copilăriei (Parcul Ioanid şi Grădina Icoanei constituie centrul paradis