Scriind saptamana trecuta despre Festivalul teatrelor maghiare din afara granitelor de la Kisvarda, ajuns la editia cu numarul 19, observam ca majoritatea covarsitoare a distinctiilor acestei reuniuni dotate cu o sumedenie de trofee, inclusiv cu un Premiu al publicului decernat de un juriu incluzand reprezentanti ai urbei, a revenit unor spectacole, adica unor trupe si artisti din Romania. E drept, cele mai multe teatre ale etnicilor maghiari locuind altundeva decat in Ungaria se gasesc la noi. Sa fie insa aceasta singura explicatie a fenomenului?

Desigur ca nu. Existenta pe teritoriul romanesc a circa zece ansambluri maghiare institutionalizate, adica subventionate de la bugetul central ori de la cel local, plus a unui numar de mici trupe particulare, nemaivorbind de existenta a doua scoli de teatru (una, cu traditie si rezultate stralucite, la Targu-Mures si una, mai recenta, la Cluj) reprezinta, fara indoiala, un solid punct de pornire pentru performanta in arta scenica. Dincolo de asta, insa, ramane relatia permanenta pe care artistii de limba maghiara o intretin cu teatrul produs de nativii majoritari. Este o relatie - din pacate - preponderent unilaterala si adesea ignorata cu superioritate de reprezentantii teatrului de limba romana, care au in genere prostul obicei (si proasta educatie profesionala) de a se socoti unicii depozitari ai excelentei artistice de pe intregul mapamond. Asa se face ca spectacole, actori si regizori de mana intai din zona Transilvaniei sunt cvasi-necunoscuti nu numai omologilor bucuresteni, dar si, cateodata, colegilor din teatrele romanesti aflate la doi pasi, in timp ce aproape fiecare comedian ungur sau secui care se respecta stie cam tot ce (si cum!) se joaca in Capitala si prin orasele din vecinatate. Lasand, in fine, la o parte faptul ca directorii teatrelor romanesti din Ardeal marturisesc, cu o amaraciune delo