Un subiect considerat mai curand ingrat de catre istoricii de arta, pedagogia artistica este de fapt un capitol esential al domeniului artei, pe care modernitatea secolului XX l-a supus unor transformari radicale.
Conflictul intre instructie si autenticitatea exprimarii este central in problematica artei moderne, cel putin de la impresionism incoace. Ileana Pintilie nu a ocolit subiectul si bine a facut, pentru ca dupa cartea lui Adrian-Silvan Ionescu despre invatamantul artistic romanesc din secolul al XIX-lea, avem acum o cercetare, privind secolul XX, cel putin a cazului timisorean, daca nu si a academiilor de arta de la Iasi si Bucuresti.
In ceea ce priveste anii interbelici, Ileana Pintilie revine la preocupari ale ei mai vechi cu un plus considerabil de informatie, insistand pe langa chestiuni de stricta pedagogie artistica, asupra personalitatii profesorilor si a formatiei lor, esentiale pentru formatia studentilor.
Catul Bogdan, de pilda, isi intemeiaza sistemul de invatamant pe precepte deduse din pictura lui Cezanne, Ileana Pintilie documentand astfel mai bine ecourile cezanismului in pictura romaneasca interbelica. Catul Bogdan, Alexandru Popp, Romul Ladea, Aurel Ciupe, Anastase Demian, carora li se vor mai alatura si altii, au asigurat la Timisoara, in conditii materiale destul de precare, continuitatea cu spiritul scolii de arte frumoase de la Cluj, stramutata din ratiuni obscure in capitala Banatului.
Un alt moment asupra caruia se opreste autoarea este cel din anii '60 si '70 cand invatamantul artistic timisorean, desi redus la nivel de liceu, s-a aflat in avangarda artei romanesti, experimentand cu fervoare metode pedagogice inspirate de Bauhaus. Bertalan, Flondor, Doru si Elena Tulcan sunt protagonistii acestui moment de exceptie, cu repercusiuni de durata asupra artei romanesti.
Dupa 1990 evolutia invatamantului ar
