Ca să-ţi fie mai uşor de îndurat trecerea de la un capăt la altul, scrii. Tu singur nu ştii cum şi de ce şi cine ţi-a orânduit zilele faste. Imposibilă comunicarea între asemănători. Ei se nasc rar, la distanţe enorme în timp şi spaţiu. Ei sunt singuri cu desăvârşire. Ca să-ţi fie mai uşoară singurătatea, scrii. Ca să nu te răzvrăteşti împotriva a ceea ce ţi s-a dat, scrii. Cuvintele tale scrise nu sunt ale tale, dar cât scrii tu ai interlocutor. De veghe hârtia şi mâna stângă pe hârtie, sora dreptei în oglindă, cu care scrii. Despre o tânjire scrii. O nostalgie nu se mântuie prin scris. Până nu acoperi foaia cu trecerea ta de la un capăt la altul, eşti fericit în iluzia nesingurătăţii. Tu cu tine însuţi fiind, nu-ţi mai pasă dacă te va urmări cineva, citind cândva, înţelegând poate mai mult decât eşti dispus să accepţi, că înţelegerea ta e imperfectă. Tirania necomunicării te face să scrii. Şi scrii cum poţi tu, candid, cu devotament, în singurătate... "Şi eu vreau să spun/ mai repede că sunt/ Mai repede vreau să spun/ Decât/ îmi trece acum pe dinainte/ O amintire". Când afli într-un târziu că a mai fost cineva care a visat să înţeleagă sintagma umbră pentru cer, tu deja compuseseşi în singurătatea ta, într-una din singurătăţile tale, într-una din transcrierile tale, aceeaşi sintagmă fără un înţeles anume. Misterioasă rămânând şi neîmplinită între cer şi pământ, parcă lăsată la vedere pentru cel care, în alt timp, o va zări, şi-o va apropria şi se va semna fericit ca singurul ei poet... Tânjire, nostalgie: "O, de-ar fi iubirea/ mereu între noi/ precum soarele/ Mereu crescând dintre munţi!"; "Eu cred că stelele/ în luminile lor se odihnesc/ Precum sfinţii în icoane/ Şi mai cred că numai din fântâna unei ape/ Cerul e făcut". Poetul, sărac şi singur, ar fi cel mai în măsură să-şi vorbească sieşi despre belşug, despre belşugul său: "Eu nu ştiu din ce belşug vine lumina/