"Salut fiicei mele care mi-a devenit confrate"

Ilie Constantin

(din Familia scrisă, Ed. Albatros, 2005)

Provin dintr-o familie de gurmanzi. La noi hrana exprimă ceva esenţial, o declaraţie de loialitate reînnoită fără încetare, un cordon ombilical care leagă membrii familiei între ei. Cu un liant digestiv. Nu suntem numai gurmanzi, ci şi călători. De fapt, poate fără să ne fi propus programatic pe măsură ce fiecare din noi şi-a înfruntat proprii demoni am reuşit să ne împrăştiem geografic cu multă largheţe, experimentînd o poate prea mare mobilitate geografică. A început un tată, poet, hăituit, pare-se, de oamenii Securităţii, deşi poeziile lui vorbesc de plecare, de desprinderea de ţărm, cu mult înainte. O pregătesc un deceniu mai devreme. A ales să plece. Curiozitate, nevoie reală, fugă de toate, nu ştiu. Apoi fetele, mama şi cele două surori, una plecată la studii, iar eu, împinsă pînă la insuportabil de curiozitatea de a afla ce se află dincolo - de graniţă, dar pesemne acest dincolo ar fi trebuit pus în alţi termeni, mult mai substraşi realităţii imediate (chiar mai deunăzi îmi spuneam că există emigrare datorată factorilor preponderent economici, sau politici, dar există migrare stîrnită de foamea cunoaşterii ei cum s-ar numi: emigranţi existenţialişti, ontologic sau poate doar simplu: călători?). Oricum, plecarea e o obsesie a celor din generaţia mea; o anume stare de sufocare, de saturaţie, o ieşire din peşteră, ca şi cum expulzîndu-ne în lume ne-am naşte din nou... în fine, un frate care a decis să rămînă, pentru că, neîndoios, îşi va fi spus: asta e, la urma urmei, adevărata încercare. Le grand défi. E uşor să pleci, mult mai la îndemînă, dar să rămîi... Bărbaţii sunt mai rezistenţi schimbării, mai conservatori îşi pun problema în alţi termeni, mai realist şi e bine că e aşa. De altfel fenomenul femeii ca purtătoare a moderni