Poetul n-are şapte vieţi în pieptu-i de aramă. Cel mai ades, are abia jumătate dintr-una, pe care o investeşte, sîrguincios, în volum după volum, aşa încît pe toate le acoperă, pînă la urmă, făcîndu-te să i le recunoşti, aceeaşi coajă. Iar exerciţiul-supliciul schimbării la faţă l-au făcut şi îl fac prea puţini.

A. E. Baconski e unul dintre ei. Dacă din răscolitoare dezamăgire sau din simţire oportună, istoria literară rămîne să mai dezbată. Cert este că a făcut dintr-o încercare a istoriei, care i-a fost dată generaţiei lui, şi pe care fiecare a trecut-o cum a putut - unii amînîndu-şi debutul, alţii rămînînd, de profesie, versificatori, iar nu poeţi - un plan de ruptură. În urmă rămîn manifestele unei tinereţi angajate. Înainte, încape un viitor mai estet.

Din această perspectivă, a înlocuirii propagandei cu poezia, a realismului cu libertatea formelor şi a conţinuturilor, alcătuiesc Pavel }ugui şi Mircea Martin (care-i semnează studiul introductiv) ediţia A. E. Baconski din 1990, de la Cartea Românească. E povestea, groasă, legată-ntre coperţi cu pietre ce se frîng, a unui drum cu despărţiri. Şi cu despărţituri. O mică istorie a literaturii, marcată de anumite gusturi şi opţiuni de moment e refăcută în trecerea asta, pe versuri tocmită, de la bolovani la ape. Un volum din 1950, Poezii, e o combinaţie ciudată de militantism scăpat în metafore. O imagine destul de complicată, pentru intenţiile vremurilor, acoperă mereu luata chezaşă hartă, cu emisferele ei de noapte şi de zi: "Ce linişte! acum doar arborii s-aud/ cum cresc şi-n frunze cum îşi mistuie tăcerea/ şi vînturi mari cum bat, pe undeva, în Sud/ şi undeva în Vest se năruie puterea." Din contră, într-o poezie de dragoste, dedicată Clarei, soţia, se amestecă, neprincipial şi nepoftit, tovarăşii care "taie Dunării albie nouă". Ce-are a face? Era vremea "cînd, pe lîngă valuri, calc pe bolovani". @N_