In conditii de bipolaritate, SUA a castigat Razboiul Rece prin colapsul intern al URSS. Au existat insa exemple in istorie in care lucrurile s-au petrecut altfel, in conditii cvasi-comparabile. In razboiul din Peloponez, confruntarea dintre alianta condusa de Sparta si cea a Atenei a fost castigata de Sparta, deci nu de puterea democratica. In urma celor trei razboaie punice, Roma a ras-o de pe fata pamantului pe rivala sa la Mediterana, Cartagina. Care a fost atitudinea SUA fata de Rusia, dupa ce aceasta din urma a fost infranta ideologic? Occidentul, ca si fostele tari satelit ale Uniunii Sovietice din Europa de Est, au avut doua optiuni capitale in 1991 in privinta modului de raportare la Rusia. O optiune ar fi fost sa incerci sa mentii in pozitie de vulnerabilitate Rusia slabita de seismele postsovietice, dar sa o sprijini atat cat sa nu alunece spre colaps total si dictatura. Cealalta optiune ar fi fost sa fie utilizata perioada in care Rusia era slabita, pentru a se multiplica cat mai mult recurentele de cooperare, ajutand astfel la revigorarea sa si directionarea decisiva spre valorile, institutiile si practicile democratice. Din nefericire, atitudinea generala a fost de adoptare a unei pozitii intermediare sau mai apropiate de prima optiune, a ignorarii. Dilema magnitudinii cooperarii intre rivali Curentul liberal in relatiile internationale sustine ca legaturile dintre state sunt cu atat mai sigure cu cat cooperarea transnationala dintre state este mai ridicata pentru a crea astfel un nivel mai ridicat de interdependenta, in special economica, prin comert, dar si politica, prin crearea de interese comune. Cooperarea politica si economica extensiva cu Rusia slabita aanilor ’90 ar fi generat un efect despillover, adica situatia in care cooperarea intr-un domeniu sporeste atat sansele aprofundarii acestor relatii, cat si ale extinderii cooperarii si in alte dom