Timp de câteva săptămâni, tribulaţiile jucătorului de la AS Roma, Cristian Chivu, au ţinut paginile întâi ale ziarelor. La prima vedere, lucrurile păreau simple: fotbalistul căuta un club capabil să satisfacă cerinţele financiare la care-şi imagina că are dreptul. Atenţia presei şi-a suporterilor a fost atrasă de sumele neobişnuite: salariu supradimensionat pentru jucător, o sumă piperată pentru clubul ce urma să-l vândă şi un comision obscen pentru aşa-zişii "procurori" ai jucătorului, inenarabilii fraţi Becali. Ce s-a ales din toate acestea? Praful şi pulberea. Şi, evident, gustul amar lasăt de lăcomia deşănţată şi lipsa totală de realism.
Să fie limpede: Chivu e un jucător bun, dar nu extraordinar. Nu are, nici pe departe, geniul lui Maldini sau forţa lui Roberto Carlos. Comparat cu un Cannavaro sau Nesta, e limpede că vorbim de regnuri diferite. Inegal până la exasperare, Chivu mi s-a părut incapabil de prestaţii uniforme nu doar de la meci la meci, ci şi în intervalul unei singure partide. Deşi adeseori inspirat, jucând cu multă eleganţă, e un gafeur înnăscut. Faultează când ţi-e lumea mai dragă şi uită să iasă la dublaj, deşi această regulă a jucătorului din apărare e însuşită în primele cinci ore de antrenament din copilărie. Ca suporter înflăcărat - şi nu de azi, de ieri - al echipei AS Roma, recunosc că n-am avut regrete privind plecarea jucătorului căruia, în grupul de prieteni susţinători ai aceastei echipe nevrotice, l-am botezat "bulevardul Chivu". Destule dintre înfrângerile echipei noastre favorite s-au datorat prestaţiilor sale jalnice.
Fragil ca aproape toţi jucătorii români, Chivu a fost şi probabil va rămâne un campion al accidentărilor. Poate nu e o întâmplare că revirimentul Romei din campionatul trecut s-a produs tocmai pe fondul absenţelor îndelungate ale lui Chivu din teren. Probabil că postul care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi
