Orice operă de artă transmite un mesaj, adică un lot coerent şi congruent de informaţii în plan estetic şi etic, formând un tot inteligibil şi exploatabil.

Mesajul operei, din perspectiva facturii sale, poate fi ambiguu, echivoc, plurivalent, aproximativ ori, din contră, clar, precis, monovalent, răspicat. În funcţie de această factură, o operă artistică este deschisă sau, respectiv, închisă.

Atunci când opera este deschisă, ea transmite o pluralitate de semnificaţii coabitante în spaţiul aceluiaşi semnificant.

În muzică, mai mult decât în celelalte limbaje artistice, ambiguitatea deţine proprietatea laxităţii, a mobilităţii, gradele de echivoc semantic întinzându-se pe o scală de la un minim spre un maxim, aceste grade fiind în totalitatea lor probabile şi relative.

Dezordinea, informalul, indeterminarea gestului componistic (toate cu caracter aproximativ şi, uneori, comensurabil), precum şi dialectica dintre formă şi deschidere, ce îmbracă multiple aspecte, au devenit frecvent scopuri explicite, manifeste în creaţia muzicală contemporană.

Conceptul de deschidere are aici acelaşi înţeles ca la Umberto Eco: fără relief axiologic, el se referă la incapacitatea denominativă şi denotativă a mesajului sonor, incapacitate ce reprezintă o constantă a oricărei opere muzicale.

Între ambiguitate (sugestia multiplă) şi dezordine (nu aceea oarbă, fără leac, ci aceea rodnică, pozitivă), raportul de directă proporţionalitate este, statistic vorbind, unul întâmplător, ne-existând o corelare a valorilor celor doi termeni.

Ambiguitatea constituie o condiţie posibilă şi necesară a operei deschise. Dezordinea este o clauză posibilă, dar nu şi necesară.

Umberto Eco propune identificarea operei deschise cu un model abstract, cu aplicabilitate de o pronunţată generalitate, un model capabil să pună în lumină o anumită dialectică între struct