Una din corvezile de care un om cu formaţie umanistă nu va putea scăpa niciodată e consultarea dicţionarelor. Aşa cum un sportiv nu se poate păstra în formă decît făcînd regulat exerciţii fizice, umanistul nu-şi poate întreţine tonusul minţii decît răsfoind lexicoane. O face aşadar nu pentru că vrea, ci pentru că nu are încotro: proprietatea termenilor cere desproprietărirea plăcerii proprii. Se poate întîmpla însă ca, în timp, supliciul să devină deliciu, actul rutinat şi adesea plictisitor al răsfoirii masivelor şi scorţoaselor incunabule devenind act estetic aducător de plăcere culturală. În acest caz, crusta respingătoare a uzanţei silnice este înlocuită de un veritabil joc intelectual.

Cunosc oameni cărora dicţionarul le procură o plăcere cărturărească ce nu este cu nimic mai prejos de cea oferită de parcurgerea unui roman. Intelectualii din această categorie citesc dicţionare la propriu, literă cu literă şi rubrică cu rubrică, dintr-o patimă livrescă ce seamănă cu un viciu irezistibil: deschid volumul cu scopul precis de a căuta un anumit termen, şi apoi, după ce au găsit sensul căutat, li se întîmplă ca privirea să le alunece pe pagina alăturată, atenţia fiindu-le atît de absorbită de panorama filologică peste care tocmai au dat, încît, acaparaţi de vîrtejul definiţiilor şi ademeniţi de sarabanda trimiterilor lingvistice, uită să-l mai închidă. Urmarea e că, sub imperiul unei atracţii pur intelectuale, oamenii aceştia nu-şi mai pot desprinde ore întregi ochii de filele lui, trecînd de la o pagină la alta şi de la un domeniu la altul, cu o curiozitate de febrili descoperitori şi, mai ales, cu senzaţia aceea supărătoare pe care o ai atunci cînd simţi că, în comparaţie cu ştiinţa etalată de un dicţionar, cultura ta e apă de ploaie.

Ceva asemănător încerci deschizînd lexiconul de termeni filozofici ai lui Francis E. Peters. Intri într-un labirint ale c