Inca din primele luni postrevolutionare, arhitectii si urbanistii au formulat imperativul salvarii de la disparitie a ceea ce mai ramasese din vechea identitate arhitecturala a Bucurestiului. S-a discutat mai ales reabilitarea "centrului istoric" (zona Lipscani - Curtea Veche), dar si, mai recent, realizarea unui circuit pietonal care sa strabata mai multe zone de interes cultural si turistic ale orasului (proiectul TUB).
Proiecte au fost si sunt. Din pacate, ele se desfasoara deocamdata doar pe planseta. In orasul real, procesul de desfigurare a peisajului continua fara a intampina rezistenta. Cartiere intregi sunt impanzite de vile infatuate care marturisesc doar despre prostul gust al celor care au bani sa investeasca, monumentele autentice sunt obstructionate de uriase si diforme alcatuiri din otel si sticla. Cladirile nu mai au fatade, centrul orasului a devenit un imens panou publicitar. Intre timp, case cu valoare de patrimoniu, a caror frumusete se lasa banuita in spatele tencuielilor cazute, sunt macinate de indiferenta si lipsa de mijloace a proprietarilor – de cele mai multe ori facand obiectul unor nesfarsite litigii purtate in tribunalele locale si europene. Au trecut saptesprezece ani, nu mai stiu cate mandate de primar, in expozitiile de arhitectura au fost expuse proiecte peste proiecte, fara ca nimic sa se fi intamplat, afara de, poate, zugravirea cate unei fatade care intre timp a revenit la cenusiul care tinde sa devina noua identitate a orasului.
Cazul "centrului istoric" seamana cu cel al unui bolnav varstnic, prins in menghina unei duble primejdii. Pe de o parte, intarzierea interventiei chirurgicale face ca boala sa avanseze pana ce orice tratament va deveni inutil. Cladirile se prabusesc, la propriu, peste locatari (s-a intamplat in urma cu putini ani), in locul lor apar tot mai multe constructii care nu au nimic co