In vara lui 195.., una din cele mai călduroase veri din istoria satului Vintileasa, Grigore Crăciun, in vărstă de 35 de ani, profesor de limba şi literatura romănă la şcoala de 7 ani din localitate, muri de ură. In vara acelui an tulburător, in care căzu peste sat o căldură aducătoare de nenorociri (fuseseră cinci incendii grave, se desfăcuseră neaşteptat căteva căsătorii şi se incercaseră căteva spargeri nelămurite la magazinul sătesc), Grigore Crăciun era un ins gras şi greoi, lucru care-l irita, o iritare deznădăjduită, pentru că, orice ar fi făcut, se ingrăşa văzănd cu ochii. Nu putea suporta tocmai oamenii graşi, cu infăţişarea lor atăt de mulţumită, el care era un veşnic nemulţumit, şi de aceea mănca foarte puţin şi uneori, cănd se infuria, făcea sport: alerga in jurul casei pănă cădea lat. Nu putea face insă nimic. Ingrăşarea o moştenise de la ai lui şi impotriva ei nu se putea lupta. Aşa că singurul lucru care-i mai rămăsese era să se urască necontenit, intens şi fără nădejde, pentru infăţişarea asta de om mulţumit, căruia ii mergeau bine toate treburile şi, de altfel, chiar dacă nu mergeau, el tot că merg bine ar fi considerat. Era profesor de limba şi literatura romănă şi se ura şi pentru asta. Citise mult pănă atunci, tot timpul citea, scria zilnic intr-un fel de carnet de scriitor, creiona personaje, surprindea frănturi de dialog, ce mai incolo şi incoace, travaliu zilnic, incordat, de mare scriitor. Dar mare scriitor nu era. De fapt nu era nici măcar scriitor, d’apoi mare, pentru că nu publicase nici o carte. Ba, mai mult, nici măcar nu scrisese vreo carte. Cele 20 de caiete cu insemnări, schiţe, ciorne, dialoguri, caietele prozatorului Grigore Crăciun, zăceau intr-un dulap, corect aliniate. Şi in acea vară a căldurii toropitoare, nemaiintălnite in istoria satului, al douăzeci şi unulea caiet, de 100 de file, cu scoarţe verzi, se pre