Erau robi ai tătarilor, au devenit apoi meşteşugari, ocnaşi, gâzi, aurari, potcovari, lăutari, dar şi hoţi, criminali. Rămân să vorbească despre ţiganii de altădată poveştile consemnate în documentele istoriei. Au venit o dată cu tătarii pe teritoriul românesc. Erau sclavii lor, robi care puteau fi vânduţi, trecuţi de la un stăpân la altul. După retragerea tătarilor, au rămas aici, la stăpâni români. Unii era indulgenţi cu ei, îi eliberau, lăsând cu limbă de moarte, în testamente, clauze care îi scăpau de robie. Şi, totuşi, o legătură puternică se năştea între ei, astfel încât mulţi preferau să rămână în aceleaşi gospodării. Acolo aveau de-ale gurii, tot astfel cum aveau şi posibilitatea de a câştiga un ban.
Meşteşugari de seamă În vremea când au fost robi, dar şi după aceea, s-au dovedit buni meşteşugari, la confecţionarea armelor şi prelucrarea aurului, erau fierari iscusiţi şi buni îngrijitori de cai în armată. Faima lor s-a dus peste hotare, la fel cum la urechile străinilor au ajuns şi relele tratamente la care erau supuşi unii dintre ei. Suferinţa lor a luat sfârşit când Barbu Ştirbei a dat un decret de desfiinţare a robiei în Ţara Românească. Iniţiativa sa va fi preluată, peste timp, în Proclamaţia de la Islaz, în care se stipulau din nou desfiinţarea robiei, emanciparea ţiganilor. Clauza va fi susţinută şi de primarii Craiovei. Gheorghe Chiţu, primul primar al Craiovei, s-a ocupat şi el de integrarea ţiganilor, dându-le servicii. Erau puşi să repare trăsurile şi căruţele, erau angajaţi pe post de cioclii sau gropari pe lângă cimitire. Unii au fost trimişi la şcoală, în vreme ce alţii au fost internaţi în Spitalul „Filantropia“ pentru a se vindeca de bolile sociale pe care le puteau răspândi. Alţii au ales să cânte. Aveau un extraordinar talent muzical, care avea să-i cucerească şi pe scriitorii şi pictorii vremii, Eustaţiu Stoenescu, un mare pictor