Peţitul, logodna, înţelegerea asupra zestrei şi plecarea lăzii de zestre din casa miresei, precum şi chemarea la nuntă şi masa mare sunt elemente ale nunţilor de altădată din satul oltenesc. Oltenia a adunat de-a lungul timpului cele mai interesante obiceiuri legate de nuntă. Sunt obiceiuri care se mai păstrează parţial şi astăzi într-o împletire ingenioasă cu modernul. Frumuseţea lor este legată însă de acele vremuri, când viitoarea soţie era aleasă din timp de părinţi sau rudele apropiate, sau atunci când ruda băiatului era trimisă cu plosca plină cu vin sau rachiu la tatăl fetei, şi când toţi aşteptau cu sufletul la gură să vadă dacă acesta gustă din licoare. Era semn bun, părinţii băiatului erau primiţi la tratativele pentru căsătorie. Se anunţa ceea ce se chema peţitul. „Se trimite în peţit o persoană care are influenţă pe lângă părinţii fetei. Seara, băiatul şi părinţii lui, cu una sau două rude mai apropiate, se duc la tatăl fetei acasă. Acolo fac aşa-numitul aşezământ. Tatăl fetei serveşte oaspeţilor o masă, după puterile lui, şi încep tratativele de zestre. După ce s-au enumerat toate obiectele ce vor forma zestrea: lucruri de casă, vite, bani, pământ, se formează foaia de zestre, actul dotal, care se scrie de unul din cei prezenţi şi se rosteşte de ginere. În seara când se «aşază» dacă tatăl viitorului ginere e mulţumit de dotă, se stabileşte şi ziua nunţii, de obicei o duminică sau sărbătoare“, descrie doctorul Ch. Laugier în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“. Ritualurile nu se opreau aici. La plecare, viitoarea mireasă trebuia să sărute mâna mesenilor, purtând o sticlă cu vin din care aceştia beau. Cu acest prilej dădeau daruri în bani miresei. Dacă fata nu-l voia pe băiat, când era întrebată „Îţi place ţuica?“, ea răspundea „Nu-mi place, nu e bună!“.

De la logodnă la marea nuntă Erau rare cazurile căci, de obicei, fetele nu avea