Oltenia păstrează amintirea unui număr impresionant de reprezentări mitice. Sunt moşteniri din substratul autohton al vechii Europe, trac şi geto-dac, împrumutate şi asimilate din cultele greco-romane şi orientale, dar şi creaţii mitice relativ recente româneşti. Sunt prezenţe frecvente în peisajul spiritual, cărora li se acordă zile de celebrare, li se sacrifică animale, sau sunt invocate pentru rezolvarea unor probleme presante ale comunităţii (alungarea secetei) sau le sunt consacrate practici care să le alunge, căci aduc nenorociri la casa omului.
De la Muma pădurii, la vârcolaci şi iele
Muma pădurii, vârcolacii sau ielele sunt astăzi personaje de basm ori figuri desprinse din pelicule sau cărţi. Pe vremuri însă, oamenii credeau în existenţa şi în puterea lor. Muma pădurii era „ca o claie de fân aprinsă“ de care trebuia să se ferească femeia, până la şase săptămâni după naştere, spunându-se că altfel Muma pădurii ar fi luat-o cu ea. Şi copii se descântau de ea, se aducea chiar o buruiană din pădure, cu care se afumau micuţii să nu plângă noaptea. Exista, de asemenea, credinţa în vârcolaci. Se spunea în regiunea Doljului că, „atunci când se închidea luna, vârcolacul fususe cel care o mâncase“, tot astfel cum în Gorj şi Mehedinţi exista convingerea că aceste arătări, uriaşi ai văzduhului, mâncau soarele şi luna. Uneori erau confundaţi cu strigoii. Deseori oamenii „se uitau prin geam afumat la lună să vadă vârcolacii. Şi băteau tinichelele să fugă vârcolacii, să nu mănânce luna“, se precizează în „Sărbători şi obiceiuri“, volumul I - Oltenia, publicat de Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei Române. „Marţi seara nu torc femeile acasă, că mănâncă vârcolacii luna ori căpiază, dar la clacă se duceau“, se menţionează în acelaşi document. Mai puţin înfiorătoare erau ielele, „zâne, femei neînchipuit de frumoase“, conform credinţelor din
