E limpede că romănii s-au săturat de preţurile căţărătoare. Şi că suportă tot mai greu rănjetul hidos al inflaţiei, chiar dacă, de şapte ani, in această cursă nu se mai aleargă la galop, ci la trap. Fiindcă milioane de oameni necăjiţi işi fac in continuare socoteli disperate: căt timp trebuie să muncească ei pentru a-şi putea cumpăra un aragaz, o maşină de spălat, un frigider sau un televizor. Automobilul continuă să fie inaccesibil pentru o mare parte a populaţiei, in vreme ce construirea unei case rămăne un vis pentru cei mai mulţi romăni.
Intărzierea trecerii la adevărul preţurilor a adus insă ţării pierderi uriaşe, pe care le suportăm şi acum. Preţurile adevărate ar fi ajutat la alegerea drumului cel bun chiar şi inainte de 1989. Am fi avut astăzi o industrie orientată in intregime cu faţa spre piaţă, care ar fi valorificat optim resursele naţionale. Cum au procedat, in acea vreme, căteva ţări mici din afara sistemului comunist: au forţat creşterea in condiţiile unor cote inalte ale inflaţiei şi au căştigat.
Şi iată că, după falsa stabilitate a preţurilor din anii socialismului, jumătăţile de măsură din anii â90, cu preţuri liberalizate parţial, i-au sărăcit şi mai mult pe consumatori. Inflaţia i-a scotocit prin buzunare, le-a luat şi ultimii bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători. Fiindcă producătorii aşa au fost obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, incurajăndu-se astfel menţinerea unei oferte restrănse. Cererea solvabilă s-a restrăns insă şi ea. Tot mai mult. Salariile n-au mai putut creşte, pentru că o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu are cum să justifice alt nivel de căştiguri, mai inalt. Normal, salariile mici nu puteau să asigure consumuri mai mari.
Treptat insă au intervenit schimbări profunde. Inflaţia bunăoară, aflată ani la rănd intr
