Afară e cald (conform adevărului inexorabil că vara nu-i ca iarna, adică nu e rece), iar aerul putrid al Bucureştilor, incuria autorităţilor (nu folosesc întîmplător acest preţios sinonim al banalizatei nepăsări, ceea ce, poate, nu trebuia precizat, dar viaţa mă învaţă fără de răgaz că niciodată explicaţiile nu-s prea multe, chiar dacă sînt întotdeauna inutile) şi mitocănia concetăţenilor ridică, parcă, şi ele cu vreo patru-cinci gradele care, numărate, nu depăşesc prea tare media continentală. Teatrele au intrat în vacanţă - despre ce naiba să scrii, şi "deştept" (mă rog...), pe deasupra? Mă întorc cu drag spre John Steinbeck, care, cu siguranţă, ne priveşte zîmbind tandru şi obosit din Păşunile Raiului, undeva, pe la Est de Eden, mă întorc aşadar la el şi la a lui infinit consolatoare Joie Dulce şi... mă apuc să bat cîmpii, numerotînd şi eu, ca şi el, episoadele "evazioniste". Aşa, în speranţa (deşartă, ştiu) că, poate-poate, se ia...
O prejudecată răspîndită nu numai în rîndul făcătorilor de teatru, ci şi (poate că strict declarativ, totuşi) printre gînditorii la scenă, spune că aceştia din urmă - critici, cronicari, ştirişti etc. - trăiesc "pe spinarea" celor dintîi, a actorilor, regizorilor, dramaturgilor, scenografilor (de ce nu şi a maşiniştilor, machiorului, cabinierelor, sufleorului, sunetistului şi pompierului, la urma-urmei, dacă tot ne-am pornit?). Că, adică, dacă practicienii nu ar exista, teoreticienii ar bate din buze şi ar fluiera a pagubă, rămînînd şomeri şi proşti de-a binelea. La prima vedere, cugetarea poate părea corectă. (Iată, bunăoară, cum eu, dacă teatrele nu joacă, mă ţin de aiureli.) De fapt, e la mijloc un sofism mărunţel şi lesne demontabil. Fireşte că "actul critic" porneşte de la - şi, în bună măsură, se întemeiază pe actul - artistic, dar a spune că artistul e "căpuşat" de critic este ca şi cum ai spune că morarul e parazita
