* Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007.

Am aşteptat excitat la culme sfîrşitul trilogiei. În primul rînd, pentru că Orbitor m-a fascinat pînă la dependenţă şi am suportat greu scrierea celor trei cărţi de-a lungul a 14 ani (eram în liceu cînd am citit primul volum), apoi pentru că receptarea lui Mircea Cărtărescu mă surprinde de fiecare dată. Discreţia (sau neputinţa) cu care critica şi juriile literare au tratat Corpul sau felul în care despre De ce iubim femeile s-a spus că ar fi o carte comercială (dar asta numai după ce s-a aflat cît de bine se vindea) rămîn nişte bizarerii ale receptării critice. Tot mai tradus şi cu o cotă critică internaţională în creştere, Cărtărescu stîrneşte acasă invidie meschină şi chiar ură. Am citit descumpănit revărsarea de invective la adresa lui pe forumurile ziarelor care relatau lansarea cărţii, iar în Gândul, o recenzie îngălată şi de-o neghiobie descalificantă pentru recenzentul care nici nu apucase să citească tot volumul, darămite să-l şi înţeleagă. Noroc că toate acestea au pălit în faţa Aripei drepte pentru că, o dată în plus, Cărtărescu n-a făcut nici o concesie scriind cea mai omogenă şi mai matură carte a trilogiei, iar asta în ciuda dificultăţii înnodării multiplelor fire narative. Aripa dreaptă este tot un roman-matrioşcă în interiorul căruia orbitează mai multe romane închise unul în altul. Dintre acestea, romanul comunismului este, poate surprinzător, cel mai întins şi imprimă, măcar aparent, o notă de accesibilitate şi de relativ realism întregului volum. Cărtărescu ne dă aici, poate, cel mai bun roman al Revoluţiei, relatate de la nivelul străzii cu permanente schimbări de registru stilistic, de la trivial şi satiră prin suspans şi absurd spre burlesc şi fantastic: tabloul derizoriu şi terifiant al poporului înfometat, hazul amar al folclorului urban, mono/dialogurile din apar